Vacanță în Guadelupa (2025)

Un cartof, doi cartofi... ieși a-fa-ră dum-nea-ta!

"Corupţia are, iată, un vino-ncoa' aparte pentru omul de teatru român, chiar când e corupţie franțuzească - sau mai ales atunci" – nota Alice Georgescu, în 2001, în cronica spectacolului craiovean cu 'Vacanță în Guadelupa', o premieră națională sincronă cu producția teatrului arădean. Un proiect pornit de la Târgu Mureș, ca o manifestare teatrală româno-franceză (Face-à-Face), cu scopul de a facilita achiziția de piese din cultura parteneră. Așa a apărut volumul 'Valsul hazardului' – dramaturgie franceză contemporană – editat de Societatea Autorilor și Compozitorilor Dramatici din Franța. 'Vacanță în Guadelupa' a fost unul dintre cele șapte titluri din cuprins, în mod categoric cel mai jucat de atunci încoace. Titlul original este 'Le Portfeuille', în sensul portofoliului ministerial, cu un înțeles deslușit în decursul scenelor. Traducerea îi aparține lui Zeno Fodor, prolific om de teatru, inclusiv în privința traducerilor. Astfel, numele său a apărut nu doar pe afișele teatrelor din Craiova și Arad – primele! – ci și ale celor din Galați, Oradea, Brașov, Râmnicu-Vâlcea, București (prin Teatrul Nottara, dar în parteneriat cu Buzău) și, acum, iată!, Târgu Jiu.

Teatrul Elvira Godeanu a apelat la regizorul Mircea Cornișteanu, cel care a scos premiera națională din 2001, dar care a construit și versiunea brașoveană din 2002. Fiecare instanțiere pe care a realizat-o a purtat amprenta decisivă a echipei respective. La Târgu Jiu, în 2025, rolul principal a revenit lui Adrian Andone, protagonistul montărilor lui Mircea Cornișteanu din ultimii ani. O colaborare benefică pentru că pune în lumină talentul aparte al actorului, unul din stirpea rară a comedianților cu expresivitate cuceritoare chiar și în cele mai simple apariții. Și dacă tot suntem la o piesă franțuzească, aș folosi ca referință actori care au avut parte de popularitate, precum Fernandel. 'Vacanță în Guadelupa' este un exemplu clasic de text de mare virtuozitate în replici, aducând personajele în ipostaze memorabile. Constatarea doamnei Alice Georgescu, cu care am început, poate fi conexată, cu aria mai largă a simpatiei cu care publicul larg privește anumiți indivizi care eludează legea, de la haiduci până la mafioți. Râdem de încurcăturile lor, îi susținem în confruntarea cu cei mai înverșunați, creionați cu o treaptă morală mai jos. 'Vacanță în Guadelupa', nota Mircea Ghițulescu, amintește de Tudor Mușatescu – acesta, la rândul său, inspirat de autori francezi ai unui asemenea gen de teatru 'ușor'. Deloc facil, totuși – se poate discuta despre atractivitatea replicilor, despre ingeniozitatea labirintului de situații –, brodat pe o dilemă morală la care fiecare spectator poate reflecta într-o proiecție personalizată.

Mircea Cornișteanu a făcut minime intervenții pe text, cât să fie eliberat de referințele spațiului francez, atât cât să devină universal. În timpul spectacolului am simțit, adesea, că percep spiritul lui Caragiale, în special prin accentul care cade pe soția ministrului, Pauline. Iar Gia Enache poate fi privită ca destinatară a celebrei replici "Zoe, fii bărbată!". Și chiar o vedem cum, cu o anume ingenuitate casnică, ajunge la asumarea prețului de plătit – e drept, mai degrabă pentru rațiuni pecuniare și nu de onorabilitate în societate, deși, pe de altă parte, pune în balanță și asumarea greutăților împreună într-un cuplu: "mai ușor se repară o virtute decât o carieră". Gia Enache trece de la imaginea ezitantă de naivitate casnică la tumultul ingenuității de a încerca să convingă un șantajist notoriu prin a-i citi parabola despre Abel și Cain.

Pentru ca în final să se impună în gestionarea situației de criză – cu umor, cu o doză de independență și de control a relației cu fiecare –, moment în care intervine și o decriptare inedită din partea celei care ar reprezenta segmentul cerebral al poveștii: Agathe, interpretată de Oana Marinescu. Un tur de forță prin ceea ce are de jucat. Apariția ei este de impact: taior – fusta lungă – cu o geantă uriașă pe umăr, ochelari și părul strâns la spate, o siluetă ce sugerează un caracter puternic, seriozitate în relațiile profesionale, ba chiar trecerea în secundar a vieții personale. Este atașata de presă a ministrului și pare a avea un ascendent conferit tocmai de compoziția de duritate în lumea deloc ușoară a politicii: dă mâna cu ministrul rămânând verticală, pe când acesta se întinde, ușor aplecat, spre ea. Știe regulile din lumea accesului la putere și asta impune respect.

E interesant cum anii care trec peste un text pot impune anumite schimbări în adaptarea pentru un racord cu prezentul: regizorul a renunțat la un scurt schimb de replici în care Agathe îl asigură pe ministru că ziarista care a descoperit subiectul șantajului nu va putea iniția demersul jurnalistic pentru că, de fapt, a plecat fără filmul făcut dosarului: era pe vremea în care nu exista un telefon capabil să facă fotografii. Dar abilitatea atașatei sale îi prilejuiește ministrului o frază de apreciere a calităților ei profesionale, fără a fi fost nevoie de școala superioară de administrație, cu care se mândrește secretarul său, Thibaud. Oanei Marinescu i se cere o scurtă evoluție excentrică, cu scopul de a-l convinge pe șantajist să o accepte în locul doamnei ministru. Excentricitatea e un pic stridentă la propriu, nu doar pentru un personaj limitat. În schimb, găzduită în casa ministrului, ea își relevă – avem, într-un fel, metafora din basme a lepădării unei haine și ivirea unor calități – nu doar inteligența, ci și o nuanță de empatie vizavi de Pauline, inclusiv prin prisma femininului care le apropie.

Un feminin jucat și în altă cheie de către Mădălina Ciobănuc – ziarista Nathalie. O apariție radioasă, cu un zâmbet subtil, în care se citește și prevestirea felină a pândei pentru pradă. Actrița joacă într-un mod care amintește de arta filmului, când spectatorul poate zări cu predilecție chipul expresiv al personajului.

În privința distribuției, piesa este echilibrată (trei actrițe, trei actori), doar că Mircea Cornișteanu, inventiv, s-a gândit să dea nu doar chip, ci și prezență scenică unui personaj pe care autorii s-au limitat la a-i propune doar vocea. Astfel, președintele Franței, cel care intervine, la un moment dat, deus ex machina, schimbând de două ori cursul lucrurilor, prin apeluri telefonice, capătă chipul lui Sorin Giurcă, pictat în atitudinea oficială, cu eșarfă tricoloră – tablou agățat deasupra biroului ministrului – și, spre deliciul publicului, la momentul culminant dă la o parte tabloul, precum ar deschide o fereastră, adresându-se cu o atitudine urbi et orbi. Asemenea intervenție dramatică a mai practicat regizorul, însuflețind o statuie ori permițând unui personaj să 'treacă' printr-un 'perete' (vezi 'Zăpezile de altădată').

Mircea Cornișteanu propune numeroase gaguri – scenografia Liei Dogaru se mulează pe cerințele regizorale – și mizează mult pe jocul actorilor. Avem, astfel, un nou prilej de a savura jocul lui Vlad Fiu, avantajat și de un 'cap' ce accentuează fie ipostazele de umor, fie pe cele ale unei fragilități umane ce trec dincolo de situațiile comice. Vlad Fiu este, ca și Adrian Andone, un virtual personaj de tip, putând susține spectacole într-o lungă serializare. Ca secretar al ministrului joacă de minune ingenuitatea de tip intelectual, așa cum, de asemenea, obține aplauze prin felul în care își invocă mereu mama, vizavi de alegerile sale sexuale – spectacolul cunoaște o anume adaptare, dat fiind evoluția aprecierii unor asemenea relații în lumea noastră.

Eugen Titu se reîntâlnește pe scenă cu Mircea Cornișteanu după foarte mulți ani și îl întruchipează pe Bouladon, deputatul șantajist, într-o formă veridică, una chiar bine ancorată în ferocitate, în cinism, cu accente de grobianism, încât Pauline este limpede dezgustată de situație. Eugen Titu propune un personaj veridic, pe care publicul îl percepe ca fiind ușor de întâlnit în lumea noastră. Prin comparația cu el, ministrul devine mai mult decât frecventabil, de-a dreptul o figură respectabilă. Ne putem gândi imediat la comparația Cațavencu-Dandanache, pe care o comentează Zoe și Tipătescu.

În spectacolul de la Târgu Jiu este, evident, meritul lui Adrian Andone pentru, în primul rând, stil. Avem eleganța formulărilor care, deși stârnesc râsul, ne pot conduce spre a le accepta într-un realpolitik. Și din rostirea actorului, publicul rămâne cu multe formulări mucalite, între care face vogă avertizarea lui potrivit căreia politica înseamnă a promite. La ezitarea lui Thibaud, precizează: "am spus să promiți, nu să dai". Iar două replici mai încolo, acesta își asigură ministrul care i-a dat sfaturi: "vă promit că mă voi strădui"! Vlad Fiu și Adrian Andone fac, în mod cert, un cuplu actoricesc de continuat! 'Vacanță în Guadelupa' este o reușită a ultimului mohican al comediei clasice, cu care teatrul din Târgu Jiu poate ieși în lume cu curaj

Într-un schimb de replici din seria celor 'inițiatice', ministrul îi decodifică lui Thibaud, în baza sumelor tranzacționate ilegal: "când spun un milion, asta înseamnă 100 de cartofi. Două milioane, 200 de cartofi. Trei milioane, 300 de cartofi...". Mai târziu, Agathe, mult mai 'terre à terre', ajunge repede la negociere pentru sacrificiul care i se cere: ea folosește termenul 'cărămidă' pentru un teanc de bani, dar Thibaud, care a prins ideea, convertește pe loc cererea ei: "20 de cartofi" (pentru a se ajunge, în final, la 15). De aici titlul acestei cronici, evocând versurile copilărești ale jocurilor de altădată, menite să aleagă, prin excludere. Jocul tertipurilor politice și morale din povestea noastră nu ajunge să excludă pe cineva: rămâne doar o rotație a 'cadrelor', sub ironia ultimei replici: "Bine că e justiție în țara asta". Curat Justiție, mai ales că penultima replică a fostului-noului ministru este "Promit"!

P.S. 

În aceste timpuri, simt nevoia să precizez că am scris despre un spectacol de teatru care nu ține de document sau de realism. Umorul și jocul sunt subînțelese, miezul este mai presus de aparențe. Așa cum Caragiale nu a scris piese despre sistemul politic al vremii sale, nici 'Vacanță în Guadelupa' nu e despre politicieni, în general. "Francezi" – după cum se precizează printr-un contrapunct aplaudat în spectacol.

-Fotografii realizate de Albert Dobrin-

(Cronică în revista 'Mozaicul' 8/2025)