TNT 2019
Tinerețe regizorală (și nu numai) în Craiova
"Există o vârstă a tinereții încrezătoare, când ți se pare că lumea începe de la tine. Iar într-o măsură oarecare e adevărat." Cuvintele acestea sunt simple dar le-am ales nu doar pentru cuvântul cheie din titlu cât și pentru că autorul lor, Victor Bumbești, le-a scris autobiografic, în monografia dedicată "părintelui regiei românești moderne", de la a cărui naștere s-au împlinit recent 160 de ani. Regia s-a preschimbat de multe ori și a căpătat un statut aparte, devenind o creație artistică independentă, tangentă altor arte, presupunând și meștesug și magie. Cei șase regizori ai acestei ediții, venind cu producțiile lor de absolvire, au ilustrat câteva forme de exprimare, într-o paletă de la clasic la contemporan, fiecare autodescriindu-se, îmi pare.

Maria Doncu a construit cu subtilitate un spectacol, Metoda G, care a pus în valoare patru tineri actori care au jucat excelent. Așezarea elisabetană a scenei nu doar că a permis o mai bună perspectivă asupra expresivității acestora dar și a pus în relație cele două spații: arena, în care personajele, aidoma unor gladiatori, aveau a se confrunta, și publicul care se poate recunoaște în ipostazele perfect redate de actori (Denis Imbrescu, Mădălina Stoica, Gabriel Zaharia, Eduard Păuna). Slava Sambriș s-a prezentat cu exuberanța de actor care a interpretat un rol de referință, Chirița, drept care a configurat Revizorul spre o spumoasă evoluție a lui Alex Popa în Helstakov. Pe dealtă parte a încercat și viziunea relațiilor omului cu puterea care corupe, a eventualelor mustrări de conștiință, folosind si citatul cultural, dar rezultatul final este afectat serios de jocul surprinzător de subțire (doar era vorba de UNATC!) a unei mari părți din distribuție. Pavle Terzić se implică în viața civică și nu concepe creația artistică a fi posibilă fără abordarea politică. George Kaplan a început într-o manieră de activism (textul se oprește însă taman unde ar fi putut să fie captivant prin dezbatere) și de critică nu atât a unor realități cât a unor șabloane despre acele realități. O combinație de teatru de idei și de artă vizuală dar care, din cauza rateurilor supratitrării, n-a fost receptat îndeajuns.

Natasza Sołtanowicz a cucerit festivalul iar la finalul spectacolului Weirdos culisele teatrului au cunoscut o foarte entuziastă întâlnire a tinerelor actrițe poloneze cu grupul militarilor pe care Polonia i-a trimis la Craiova într-un program de colaborare NATO. Regizoarea poloneză a declarat că este preocupată de transmiterea emoțiilor și asta s-a văzut din plin, încă de la intrarea publicului în sală, câteva personaje fiind deja acolo, ca niște statui care prefigurau ce va urma și aduceau spectatorii la sentimentul unei comuniuni. Pentru mine a fost surprinzătoare regăsirea bocitoarelor în ritualul unei țări catolice din Nord. Iar poezia din dans și din simboluri a îmbinat cu suplețe tragicul și pulsația tonică a vieții. Eros a fost prezent într-o ambianță Thanatos. Iulia Grigoriu s-a prezentat cu dinamism și în trendul reinterpretării reperelor clasice în nota vieții de azi. Dincolo de imaginea unui decor desprins din realitatea zilei, dincolo de recursul la echilibrului între magic (evoluția lunii uriașe de pe ecranul de fundal) și interacțiunea cu spectatorii ce se pot simți martori incluși în scenele de joc ale personajelor, a făcut traducerea și adaptarea piesei (Caligula) lui Camus. Pentru ca apoi Florin Aioane să ofere o rostire prin care cuvinte cu încărcătură morală să se audă firesc, în tonul acestei generații. Norbert Boda a dezvoltat în regie propria mobilitate de improvizator, de om al ritmului, atent la cei din jur și cu umor.

Ideea filosofică din O viață normală, spectacol la care regizorul și-a scris și textul, se estompează în fața unei debordante revărsări de tinerețe și talent a celor zece studenți ce abia au terminat anul II la facultatea clujeană. S-au exprimat pe scenă șase regizori și cred că se putea face un efort de a aduce în festival și lucrarea de licență a lui Alex Teodorescu, tot de la UBB, lucrare aflată în repertoriul teatrului craiovean: Under (re)construction. Festivalul a alocat 50 de burse de participare pentru coregrafi, scenografi, creatori de imagini video și de muzică, oameni de teatru, respectându-și titulatura, a conexiunilor pentru creație. Foaierul a fost ca o expoziție și dezbaterile deschise pe subiecte din aria de interes a invitaților. De la ghidul practic pentru participarea la programe-concurs (Attila Gáspárik, Cristiana Gavrila, Doru Taloș) ori managementul de proiect (Aura Corbeanu, Alexandru Boureanu), până la rolul dramaturgului participativ într-o echipă de creație (Mihaela Michailov).

S-a vorbit despre școlile de regie din România (Radu Nica, Vladimir Anton, Theodor-Cristian Popescu) dar și din Europa. Jean Louis Besson, profesor la Université Paris Nanterre, a surprins asistența cu informația conform căreia în Franța abia în 2000 a apărut posibilitatea studiilor universitare de acest fel, adăugând și trei argumente: este inutilă (de regulă regizorii provin din licențiați în actorie), periculoasă (de a forma regizori după chipul profesorului) și scumpă (a apreciat că nicio universitate franeză nu ar avea buget pentru Revizorul produs de UNATC). Profesorii români au îndemnat la implicarea studenților, la diversificarea programei și la un continuu dialog creativ. Carmen Stanciu a pledat pentru înlăturarea unor șablone și pentru asumarea matură a studenției, lansându-și provocarea "Cum ar fi de oferit teatru pe Marte?". Unanim s-a vorbit despre necesitatea de a avea contact cu diversitatea culturală. Cum îndemna și Paul Gusty acum un veac, trimițând învățăceii să vadă teatru prin Europa. Notează Victor Bumbești: "N-aveam încă treizeci de ani când m-am întors de la Paris, închipuindu-mi că regia modernă va începe, în România, de la mine."
Și azi, ca oricând.